An open relationship

Eu si el ne cunoastem de prin anul trei de facultate. Pana sa indraznesc sa ma gandesc la el, viata mea era o continua alergatura in cautare de unul dispus sa ma accepte si fara alte obligatii. Prietenele mele imi lasau chiar cheia de la camera de camin cand plecau la cursuri ca sa ma pot juca Sims cu el cat timp ele erau plecate.

Relatia asta la distanta ma obosea insa si am decis atunci ca e timpul sa ne cunoastem.

Era vara lui 2007. Tin minte si acum, parca ar fi fost ieri... Am inceput sa il caut online, pentru ca stiam ca doar asa il voi gasi pe cel mai bun. Am cerut chiar si ajutorul prietenilor mei care erau deja experti in a-l gasi pe cel mai bun si, dupa cateva zile de cautari, ne-am cunoscut personal.

A fost mai mult decat dragoste la prima vedere, desi la inceput a fost atat de timid, incat refuza sa ma priveasca si am ales sa ne despartim pentru cateva zile. Odata revenit, am inceput sa ne distram impreuna si sa ne construim cele mai frumoase amintiri posibile.

Cu el am invatat atat de multe lucuri frumoase, langa el am petrecut atatea nopti albe, cu el m-am jucat de atatea ori, am ras si am plans cu el, mi-am alinat dorul si am trait poate cele mai frumoase clipe din viata mea, alaturi de el.

Ne-am reinventat impreuna de atatea ori, i-am povestit atatea povesti despre mine si l-am lasat sa ma cunoasca cum putini au facut-o vreodata.

...asta pana-ntr-o buna zi, cand relatia noastra a inceput sa se raceasca. In viata mea aparea unul mai bun, ce-i drept al altcuiva, insa momentele petrecute alaturi de celalalt erau atat de frumoase. Eram ca un copil care statea cu sandwich-ul cu gem in mana, tanjind la pachetelul cu salam si cascaval al colegului de banca.
Am inceput sa il ignor tot mai des, pentru ca era deja prea muncit si uneori gandea prea incet pentru mine, i-am sters intr-o zi toate amintirile cu noi doi si a inteles ca nu mai e loc pentru el in viata mea.

In intunericul in care am ales sa il arunc atunci, a zacut pentru o perioada, tacut si cuminte, ca si cum ar fi stiut ca va veni vremea cand ma voi intoarce la el. Timpul si-a pus insa amprenta asupra lui si, desi acum m-as intoarce la el si am incepe sa retraim povesti minunate impreuna, el nu mai poate.

Ma asez in fiecare dimineata in fata lui si il privesc, asa bandajat si imbatranit si ma intreb daca relatia asta dintre noi mai are sens sau nu. Ma priveste absent si cu greu reusesc sa schimb cateva cuvinte cu el, dupa care se inchide in el si tace. Ma invata acum poate una din cele mai pretioase lectii pe care mi le-ar putea preda vreodata, el, cel pe care l-am alungat din viata mea ca pe oricare altul. Ma invata rabdarea, cu tot ce inseamna ea si cat e de important sa intelegi ca unele lucruri nu tin pentru toata viata.

As da orice acum pentru ca relatia noastra sa poata continua, insa inteleg ca asta nu mai e posibil, cand ma respinge si refuza sa mai comunice cu mine. E de ajuns sa il ating si se inchide. E ca un batran mofturos si cu tabieturi doar de el stiute, care ma poarta cu scaunul de la bucatarie in mana si inapoi de cateva ori pe zi, care ma lasa vorbind singura de 10 ori pe zi, care face doar ce si cum ii place. Oricat de mult l-as iubi, astept cu nesat fiecare clipa in care celalalt e liber si ma asez in fata lui cu increderea ca ma va lasa sa termin ce am de spus.

Traim inca impreuna, mai mult din amintiri si din sentimentalismul primei iubiri, insa cat de curand iubirea noastra se va sfarsi, spre marea mea bucurie si spre linistea lui. Pana atunci, an open relationship cu laptop-ul meu pare a fi cea mai buna solutie pentru toata lumea.